Reflecții despre un tren care nu trebuia pierdut. Între 1995 și 1999 am fost student la ASE. Veneam săptămânal din Drăgănești-Olt înspre București. De obicei luam trenul personal de la ora două noaptea, care ajungea în Gara Basarab în jurul orei cinci dimineața. Plecam de acasă la douăsprezece și jumătate noaptea și mergeam aproximativ cinci kilometri pe jos până la gară. Indiferent de vreme. Ploaie, frig, noroi sau viscol. Nu era o simplă navetă. Era drumul meu dintr-o sărăcie cruntă, pentru care cuvintele sunt puține, sau nu exista cuvinte. În acea vreme, oamenii săraci se mai ajutau între ei. Unul îl ducea pe altul până la gară cu bicicleta, apoi se întorcea acasă. Eu nu aveam la cine să apelez, sau nu puteam, că trebuie să-mi creez obligație. Dacă pierdeam trenul și aveam examen la ora opt dimineața, riscam să pierd examenul. Dacă nu aveam rezultate bune, riscam să pierd bursa. Iar fără bursă nu știu dacă aș mai fi putut continua facultatea. De aceea, în mintea mea exista o singură comandă: **Nu pierde trenul, nu pierde trenul!** Pe drumul spre gară nu trebuia să mă lupt doar cu vremea și cu oboseala, de la muncile fizice făcute acasă. Erau anii ’90. Nu existau telefoane mobile, nu puteai suna la 112 - nu exista varianta aceasta, iar poliția nu patrula ca astăzi. Întâlneam oameni care mă provocau, mă înjurau, îmi cereau bani sau țigări și căutau orice reacție pentru a porni un conflict. Încercam să par nevinovat, aproape absent. Să răspund fără să răspund. Să nu gesticulez prea mult și să nu rănesc orgoliul nimănui. Nu pentru că nu aveam orgoliu. Ci pentru că aveam ceva mai important de apărat. Trebuia să ajung la tren. De cele mai multe ori eram deja istovit după muncile fizice de acasă. Aveam nevoie să urc în vagon și să dorm cele trei ore până la București. A doua zi mergeam la cursuri și trebuia să fiu cât mai bun posibil. Nu am picat niciun examen. Nu am mers niciodată la mărire de notă. Am învățat și am luat note foarte bune. Pentru mine, excelența nu era un moft. Era condiția continuării drumului. Într-o noapte, chiar înainte să plec spre gară, s-a pornit un viscol care a început să smulgă acoperișul casei. Nu puteam să-l las așa. M-am urcat pe acoperiș, noaptea, cu cuie în buzunar și cu ciocanul în mână. Vântul smulgea bucăți din acoperiș. Uneori trebuia să țin în gură aceste bucăți. Îmi înghețau mâinile și riscam să alunec în plină noapte. Eram terminat? Nu aveam voie! Dar, atunci când am plecat la facultate, îmi făcusem un pact cu mine însumi: Orice bine sau rău mi s-ar întâmpla, trebuie să rezist patru ani. Maraton, de patru ani fără întrerupere. Nu aveam voie să pierd trenul. Mai târziu am înțeles viața prin imaginea unui cal care trage o căruță grea la deal. Nu înaintează spectaculos. Uneori câștigă doar câte un centimetru. Dar nu se poate opri. Pentru că, dacă se oprește, greutatea îl trage înapoi și se poate alege praful de tot, de căruță și de el. Așa am simțit și eu atunci. Nu aveam nevoie să văd tot drumul. Trebuia doar să mai fac un pas. Apoi încă unul. Să ajung la gară. Să urc în tren. Să trec examenul. Să păstrez bursa. Să continui. Astăzi, după atâția ani, cred că viața are multe asemenea trenuri. Unele sunt reale. Altele sunt ocazii, întâlniri, proiecte, decizii sau momente în care trebuie să alegi dacă mergi înainte ori rămâi pe loc. Nu toate trenurile trebuie luate. Dar, atunci când știi că unul dintre ele îți poate schimba viața, trebuie să faci tot ce poți ca să nu-l pierzi! #Reziliență #PovesteDeViață #Educație #Perseverență #Determinare #ÎnvățareContinuă