A închide și a vinde știm. A conduce, când învățăm? Referitor la postarea unei Doamna Senator (eu nu promovez niciun partid): *"Mama, dacă mi-a lăsat o casă, mi-a lăsat-o să am grijă de ea, nu să o vând!"* Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că discuția despre companiile de stat suferă de o boală mai veche decât orice guvern: **în dezbaterea publică românească există doar două verbe — a închide și a vinde. Al treilea verb, a conduce, lipsește din vocabular.** ## Falsa alegere Ni se prezintă mereu aceeași alternativă. Ori lichidăm "găurile negre", ori listăm "bijuteriile" la bursă. Ambele pot fi decizii corecte — sunt unelte legitime în trusa oricărui proprietar responsabil. Dar observați ce au în comun: **ambele sunt decizii de o zi.** Semnezi, ai scăpat. Închiderea durează o hotărâre, vânzarea durează o tranzacție. Managementul durează zece ani. Și nu produce comunicate de presă. Nimeni nu taie panglici la o balanță de verificare care iese corect. Nimeni nu dă conferință de presă pentru că, luna asta, din nou, nu s-a pierdut niciun leu pe un flux prost proiectat. Construcția e invizibilă prin natura ei — se vede doar când lipsește, adică atunci când citim că o companie e în faliment din 2007 și încă plătim pentru active care există doar pe hârtie. ## De unde vorbesc Nu scriu asta din tribună. Am pornit în anii '90, când economia românească se reinventa din mers și fiecare bilanț era o aventură. Am construit un cabinet de expertiză contabilă client cu client, dosar cu dosar, peste decenii. M-am întors la școală când mulți colegi de generație considerau că au terminat de învățat. Iar în ultimii ani am făcut ceva ce, teoretic, "nu se face": mi-am construit singur, linie cu linie, propria platformă de gestiune și contabilitate — pentru că am refuzat să accept că singura opțiune e să cumperi de-a gata ce ți se vinde. Nu povestesc asta ca să mă laud. O povestesc pentru că știu, din interior, ce înseamnă să construiești: **e lent, e ingrat și nu iartă scurtăturile.** Fiecare cifră trebuie să fie trasabilă. Fiecare modificare trebuie să aibă un document în spate. Fiecare rezultat trebuie validat împotriva realității, nu împotriva raportării de anul trecut. Asta e disciplina construcției — și ea nu se decretează, se exersează. ## De ce nu conduce nimeni casa Companiile de stat nu pierd bani pentru că sunt de stat. Pierd bani pentru că nimeni nu le conduce ca un proprietar. Diferența dintre un proprietar și un administrator de conjunctură e simplă: proprietarul își citește singur balanța. Administratorul de conjunctură așteaptă să i-o citească altcineva — de preferință după ce el a plecat. Când managementul e o sinecură rotativă, orizontul de timp al deciziei se scurtează la durata mandatului. Nimeni nu plantează un pom sub care știe că nu va sta. Și atunci rămân, logic, doar cele două verbe de o zi: închid sau vând. Nu pentru că ar fi cele mai bune decizii, ci pentru că sunt singurele care încap într-un mandat. ## Ce ar însemna, concret, "a avea grijă de casă" Nu pledez împotriva listărilor — dimpotrivă, un coproprietar de la bursă care se uită în registre poate fi cel mai bun lucru care i se întâmplă unei companii obișnuite cu numiri politice. Nu pledez nici pentru menținerea artificială a falimentelor perpetue — o lichidare ordonată e uneori cea mai responsabilă formă de grijă. Pledez pentru ordinea operațiilor. Înainte de a decide soarta casei, dovedește că știi să o administrezi: Contabilitate reală, nu cosmetizată — situații financiare depuse la timp, auditate, comparabile. Management numit pe criterii verificabile, cu mandate legate de rezultate măsurabile, nu de cicluri electorale. Transparență ca regulă, nu ca pedeapsă — dacă rapoartele trimestriale sunt bune doar pentru companiile listate, întrebarea e de ce le ferim pe celelalte de ele. Și răbdare strategică: redresarea operațională se măsoară în ani, nu în comunicate. Abia după ce ai făcut asta, decizia de a vinde sau de a păstra devine o decizie economică. Până atunci, e doar o decizie de a scăpa. ## Concluzia unui om care a construit Am văzut în cariera mea firme mici care au supraviețuit trei crize pentru că cineva le-a ținut contabilitatea la zi și a luat decizii pe cifre, nu pe impresii. Și am văzut structuri mari prăbușindu-se pentru că toată lumea aștepta ca altcineva să fie proprietarul. Casa de la mama nu se apără cu lacătul și nu se salvează neapărat cu vânzarea. Se ține în picioare cu ceva mult mai plictisitor: cineva care intră în ea în fiecare zi, îi citește contoarele, îi repară acoperișul înainte să plouă și îi știe fiecare cheltuială pe articole. România nu duce lipsă de bani. Duce lipsă de oameni care să-și citească singuri balanța. *Iar asta, spre deosebire de o listare, nu se poate externaliza.*