Era prin 1972. La marginea Drăgăneștiului, pădurea Comăneanca încă purta urmele armatei. Tancurile plecaseră, soldații dispăruseră, dar în pământ rămăseseră gropi adânci, brazde și urme de șenile. Pentru oamenii mari erau doar semnele unor exerciții militare. Pentru noi, copiii, erau începutul unei lumi. Noi nu vedeam război acolo. Noi vedeam cetăți. Ne făceam cazemate și coverci din crengi și frunze. Fiecare groapă devenea un fort, fiecare movilă — un deal de apărat. Nu aveam jucării cumpărate, dar aveam imaginație cât pentru o lume întreagă. Și poate tocmai de aceea copilăria avea mai mult gust. Pădurea era împărăția noastră. Primăvara mirosea a iarbă crudă și a salcâm. Culegeam flori mici, albastre și galbene, și le duceam doamnei educatoare sau doamnei învățătoare. În mâinile noastre murdare de pământ, florile păreau și mai curate. Apoi au venit anii cu inundații — 1973, 1974, 1975. Apa se retrăgea greu și lăsa în urmă bălți pline de pește. Fratele meu, George, ne lua după el și mergeam prin nămol și stuf să strângem peștele rămas. Pentru noi era aventură. Soarele bătea peste apă, pantalonii ni se lipeau de picioare, iar râsetele se auzeau până spre sat. Nu aveam mult, dar aveam totul. Vinerea sau sâmbăta seara ne adunam pe Dealul Smărăndichii. Veneau copii de toate vârstele — fete și băieți, mai mici și mai mari. Și începea războiul nostru de joacă: turcii contra românilor. Îmi amintesc de o seară de sfârșit de mai. Pământul încă păstra jilăveala ultimelor inundații, iar mirosul de mâl uscat se amesteca cu parfumul greu, dulceag, al salcâmilor înfloriți. Umbrele serii se lungeau, iar tufele de mărăcini păreau siluete de oșteni gata de luptă. — Aliniați-vă! striga George, ridicând o bâtă de corn bine șlefuită. Turcii vin dinspre vale, prin desiș! Eram vreo cincisprezece. Cei mici aveau pantalonii scurți ținuți cu bretele improvizate din sfoară, iar cei mari purtau deja privirea dârză a flăcăilor de la țară. Ne făceam suliți din nuiele, arcuri din ramuri tinere, săgeți, bâte și scuturi din capace vechi de cazane sau din ce mai găseam prin pădure. Uneori râdeam până nu mai puteam. Alteori jocul devenea atât de serios, încât uitam că suntem copii. Inima îmi bătea în piept în timp ce strângeam la piept o traistă plină cu „muniție”: corni verzi și pietre rotunde de râu. Când strigam „Uraaa!” și porneam la vale prin mărăcini, uitam că mama ne aștepta acasă cu mămăligă caldă și lapte bătut. În mintea noastră, apăram hotarul lumii. Acel război se termina, de obicei, cu genunchi juliți și cu hohote de râs care speriau rândunicile din lăstăriș. Când soarele cobora după linia copacilor și lăsa pe cer o dâră roșie ca sfecla, ne prăbușeam cu toții în iarba înaltă: turci și români de-a valma, împărțind o bucată de pâine rece și sare legată într-un colț de batistă. Pădurea trăia odată cu noi. Așezați pe marginea unei gropi lăsate de tancuri, priveam cum apăreau primele stele. Comăneanca se schimba la față: nu mai era teren de luptă, ci o catedrală uriașă, cu stâlpi din trunchiuri de stejar și tavan de frunze, prin care sclipea cerul. — Mă, zise unul dintre băieți, ștergându-și fruntea cu mâneca, oare la București se văd stelele așa ca aici? — N-au timp ăia de stele, a răspuns George, privind spre bolta de deasupra noastră. Acolo sunt troleibuze și blocuri. Aici avem toată pădurea. Când mă gândesc acum, parcă văd o lume veche, aproape străveche. O lume fără telefoane, fără grabă, fără atâtea ziduri între oameni. Eram liberi și nu știam asta. Ne murdăream de pământ, ne zgâriam prin mărăcini, alergam până se lăsa întunericul și plecam acasă cu obrajii roșii și sufletul plin. Astăzi, dacă treci pe la marginea Drăgăneștiului, gropile acelea s-au astupat, nivelate de frunze, de timp și de uitare. Copiii de azi au alte cetăți și alte războaie, unele care nu lasă zgârieturi pe mâini și nici miros de pământ reavăn în haine. Poate că acolo am învățat primele lucruri importante despre viață: să fii de partea celor de lângă tine, să împarți, să nu te temi și să găsești bucurie în lucrurile mici. Am învățat că nu ai nevoie de mult ca să simți că ai totul. Și că un frate mai mare, care te ține de mână prin nămolul lăsat de ape, poate fi mai prețios decât orice comoară. Iar pădurea Comăneanca… pentru alții a fost doar o pădure. Pentru noi, a fost copilăria. Și așa va rămâne mereu.